„Am crezut că vom fi un centru de tranzit, dar am devenit un centru permanent”

La începutul anului trecut, ecourile războiului din Ucraina au ajuns rapid și în Bârlad. Cu vama Albița în apropiere, tranzitul persoanelor strămutate s-a intensificat încă din februarie.

La sediul „Bună ziua, copii din România”, o asociație înființată în 1999 din inițiativa unui grup de voluntari olandezi care au venit în țara noastră cu dorința de a ajuta copiii din centrele de plasament, într-una din diminețile de februarie când echipa se conecta în jurul primei cafele din zi, consensul a fost unanim: trebuie să ne transformăm birourile în spații de cazare.

„Nu a fost o hotărâre”, explică Alina Ciortescu, asistent social și director de programe în cadrul organizației. Două săptămâni mai târziu birourile „Bună ziua, copii din România” găzduiau primii ucraineni. „Credeam că vor pleca rapid. Că nu au ce să facă într-un oraș mic cum e Bârladul, unde oportunitățile de locuri de muncă sunt reduse și pentru localnici”. Dar persoanele strămutate continuau să sosească și săptămânile de război se tot lungeau. 

„Am primit un grup de ucraineni turci cu care nu ne puteam înțelege în nicio limbă. Ei erau foarte speriați, noi nu aveam experiență cu acest tip de situații. Stăteau câte o noapte-două, poate mai mult dacă nu aveau documentele în regulă și trebuia să descâlcim de unde obțin Cartea Verde cu care pot să circule libere prin Europa. Au fost multe provocări, dar le-am gestionat pe toate omenește”.

Mulți dintre ucrainenii ajunși în Bârlad, au rămas acolo cu speranța că războiul se va termina în curând iar vama Albița le va fi punct de tranzit înapoi spre casă.

„Unii sunt aici din martie, tot așteptând. Dintr-un centru de traznit pe care credeam că o să-l gestionăm câteva săptămâni, am ajuns un centru permanent”, explică asistenta socială. Alina are grijă de conexiunile dintre comunitatea ucrainenilor și cea locală, facilitează un grup de suport pentru mame, organizează activități pentru relaționare, excursii și petrecerea timpului liber. O profesoară pensionară cu origini ucrainene sprijină cu traduceri oricând e nevoie. „Tragem foarte tare de dumneaei. Pentru terapie, pentru excursii, obținut rețete de medicamente. Nu ne-am fi descurcat fără dânsa”, spune Alina.

După atâtea luni petrecute împreună cu persoane strămutate care vin cu grade diferite de traumă, bariere culturale și de limbă, echipa bârlădeană a simțit că are nevoie de suport și formare pentru a-i asista cât mai eficient și în cunoștință de cauză. 

Alina n-o s-o uite pe mama care a ajuns în centrul lor venită din Isaccea și nu înțelegea de ce încă în România. „Era foarte bulversată când a ajuns și a auzit tot limba română. Într-un final ne-a spus că ea a înțeles și a sperat că se întoarce în Ucraina. Era foarte instabilă emoțional. Când mamele vin atât de speriate, mediul străin devine un stres în plus, nu au încredere să-și lase copiii la activități. Durează să construiești o relație, să se relaxeze”, spune Alina.

Foarte puternică a fost și lecția pe care au primit-o când au distribuit pachete cu alimente și a trebuit să roage pe toată lumea să semneze de primire pentru că așa sunt regulile. „O mamă a început să strige: Nu semnați, ne vor deporta în Rusia”, își amintește Alina. „Orice pas trebuie foarte bine explicat, să nu-i speriem. Să nu intrăm cu bocancii în viața lor. Să aibă încredere că nimeni nu le vrea răul, nimeni nu-i folosește sau păcălește. Să le respectăm demnitatea”.

Tocmai de aceea a fost foarte important să participe la formări specifice și să înceapă să diferențieze semnele de traumă  de barierele culturale și de limbă care pot fi interpretate greșit ca reticență.

„Am participat la seminariile despre trauma vicariantă organizate de FONPC. A fost foarte valoros să auzim alți colegi din țară care se confruntau cu provocări similare, să împărtășim metode și soluții, dar și să vorbim despre noi, profesioniștii care asistă și despre efectul pe care îl are acest război și asupra noastră”, explică Alina. „La un webinar am aflat despre proiectul Team Up al celor de la War Child. Am căutat mai multe informații, ne-am întrebat partenerii olandezi care au fondat asociația noastră cu ani în urmă și astfel am ajuns să ne formăm în intervenția psiho-socială pentru copiii afectați de război”.

În cadrul acestei formări, echipa „Bună ziua, copii din România” a explorat importanța procesării experiențelor prin care trec copiii care se trezesc în mijlocul conflictelor armate, care își părăsesc casele și prietenii și caută refugiu în medii străine. Dincolo de reziliența și resursele interioare de adaptare la nou pe care copiii le au, procesarea acestor experiențe grele este vitală pentru adaptare, iar activitățile centrate pe mișcare, sport, muzică și aer liber au puterea de a cataliza acest proces.

„Acum recunoaștem efectele traumei, dezechilibrele emoționale. Am adus un terapeut în echipă și facem lucrurile mai conștient”, spune Alina. „Este vizibil că o mamă este foarte afectată când uită complet de sine. Nu mai au grijă de ele pentru că trauma distanței de soț, de tată, de frate este uriașă. Sunt vulturi care își apără copiii și fac tot ce trebuie pentru îngrijirea lor, dar le simți că nu reușesc să gestioneze pentru sine ceea ce trăiesc și uită de nevoile lor.”

„Profilul lor este atipic, chiar dacă cu multe vulnerabilități. Sunt oameni pentru care nu este ușor să primească ajutor”, explică Alina. „Sunt medici, coordonatori de activități pentru copii, instructori de fitness, antreprenori. Aveau standarde de viață, anumite valori pentru cum își cresc și își îngrijesc copiii, cum au grijă de sine. S-au trezit deodată că nimic nu mai seamănă cu viața lor și este firesc să treacă printr-un proces de adaptare și acceptare care durează. Trec prin negare, până înțeleg că au nevoie îndrumare. Dar treptat răsare și forța. Comunică foarte mult între ei, se organizează, uneori aflau înaintea noastră informații despre legi sau măsuri care îi privesc. După ce se echilibrează, luptă pentru drepturile lor și știu să le revendice.”

Pentru „Bună ziua, copii din România”, războiul înseamnă și că trebuie să-și dubleze eforturile pentru a acoperi atât persoanele strămutate cât și copiii vulnerabili pe care continuă să-i sprijine. „Ne confruntăm cu schimbări în modul în care ucrainenii sunt percepuți. La început am trăit cu toții un val de bună voință, dar în timp nivelul de implicare a scăzut. Ne lovim de tot felul de replici, rupte din context sau rău-voitoare- că avem și noi săracii noștri, că nu sunt recunoscători- complet fals”, explică Alina.

„Nu concepem să procedăm altfel. E vorba de umanitate. Noi nu ne implicăm politic, dar dacă avem la ușă o mamă cu unul sau mai mulți copii care au nevoie de adăpost, haine, alimente, trebuie să ajutăm. Aceasta este profesia pe care ne-am ales-o. Nu pot exista diferențe. Cât timp sunt aici și au nevoie de ajutor, nu le putem închide ușa. Ne continuăm misiunea, căutând resurse să acoperim cât de mult putem”.